turpitudinea ditirambiilor monstruosi

Adrian Păunescu a fost, într-adevăr, un jet meteo, o volbură hipnotică pe fundalul spectralităţii ceauşiste. Avea o robusteţe flămândă şi un temperament de shogun mistic. Fascinat de blazonul hiperbolei şi muncit de o glandă exaltantă, omul dispăruse, pentru mulţi, în efervescenţa de cometă, în patetismul efuziv livrate stadioanelor arhipline. Prin carură, prin amestecul de baroc şi jurasic al apariţiilor sale, Păunescu reuşea să fenteze minima vigilenţă morală a multor conaţionali de bun-simţ. Turpitudinea era evacuată la periferiile atenţiei, iar tămâierile politice căpătau un „ce” venial, o boare de şotron diplomatic în compania Diavolului. Insistând pe ADN-ul stihial, pe capitalul de vitalitate impersonală, debordantă ale lui Adrian Păunescu, mă tem că ne alegem cu un fals sau - ne soyons pas trop sévères - cu jumătate de adevăr. Omul a fost 'mereu acasă', ca să spun aşa. Ştia foarte bine că preţul notorietăţii spumoase e maratonul encomiastic, prostituţia euforică. Nu cred că l-a iubit cu adevărat, nici măcar pentru o clipă, pe Ceauşescu. Însă apetitul enorm pentru ovaţii, apoteoză şi efigie au dictat unica strategie de ascensiune: ditirambii. Pentru a-şi adjudeca, pofticios mesianic, sufletele generaţiei în blugi, Răul trebuia curtat şi răzgâiat cu maximă umezeală. Păunescu a fost un „fenomen” al naturii... umane.